Mina și Bella aveau 5 și 7 ani când au venit în căsuța noastră. Peste noapte viața noastră s-a schimbat de la o lună de miere de 10 ani într-o “dramedie” (dramă și comdedie).
Deși ne doream mult să adoptăm, nu prea eram deschiși spre adopția unor copii mai măricei, ținând cont că în familie vorbim mai mult engleză.
În februarie 2015 am primit un mesaj plin cu poze a unor copilași fără părinți. Noi ne-am rugat pentru un bebeluș (omuleț care nu vorbește încă), dar Dumnezeu avea alte planuri pentru noi. “Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte.” Proverbe 19:21
Răsfoind virtual prin pozele copiilor, atenția noastră s-a blocat la două surioare cu ochi mari și verzi. Deși locuiau într-un centru de plasament, eram încurajați să aflăm că aveau o mătușă cu frică de Dumnezeu care le lua în weekend la biserică.
Câteva zile mai târziu soțul meu trebuia să călătorească în State. Scaunul lui din avionul îndreptat spre Chicago încă era călduț când eu făceam deja cunoștință cu Mina și Bella în centrul lor de plasament. Două zile mai târziu fetele au stat peste noapte în căsuța noastră pentru prima dată. Apoi, am tot repetat lucrul acesta în fiecare weekend până la întoarcerea soțului meu în România. (Mărturisesc că soțul meu nu mai pleacă în America fără mine, de frică să nu umplu casa cu copii 🙂 ).
In martie 2015 fetele au venit acasă. Asistenta socială ne-a informat că vom crea atașament cam în 12 luni. Nouă ne-a luat vreo 2 ani.
Nu era de ajuns că toate ne erau noi, colac peste pupăză… soțul meu a avut un infarct sever în ianuarie 2016. Eveniment ce ne-a traumatizat pe toți, inclusiv pe fete. Câteva luni mai târziu fetița cea mai mare a fost diagnosticată cu Diabet Tip 1 (insulino-dependent). Multe alte evenimente de tip traumă-dramă au avut loc în acel an, dar am mers înainte doar prin harul lui Dumnezeu și susținuți de familie și prieteni.
Oamenii spun că mare noroc au fetele de noi. Adevărul este că fetele sunt o mare binecuvântare pentru noi: ne fac să râdem, să fim mai creativi (de aceea am început canalul youtube Scriptura-Prin-Muzică), să înțelegem mila, să avem un cântec mereu pe buze, să iubim adopția.
Și fetele la rândul lor s-au schimbat foarte mult: de la a face lucrurile de mântuială, la hărnicie; de la muzică MTV, la muzică creștină; de la înjurat, la cântat versete Biblice; de la stat cu ochii în televizor, la cântat pian, chitară și tobe; de la mânie, la comedie; de la a ataca părinții, la a-i aprecia… aș tot continua.
Cât de mândră nu aș fi de progresul fetelor, trebuie să recunosc că nu e meritul nostru. Isus e cel care face transformări in adulți și copii.
Drumul adopției nu e unul ușor, dar este plin de oportunități de a avea impact asupra vieții altor copii și de a avea onoarea să înțelegem mai bine cum Dumnezeu ne-a adoptat pe noi.
Prețul pe care familia noastră l-a îndurat pentru finalizarea adopției este: 6 ani de așteptare; acte, acte și iar acte; bilete de avion pierdute; discomfort personal; responsabilități financiare; spitalizări în plus și altele… Dar când mă gândesc la prețul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru a ne adopta pe noi, este incomparabil. Creatorul nostru l-a trimis pe Isus, singurul lui fiu, ca să fie batjocorit, chinuit, umilit, pus pe cruce, ca noi să avem o nouă identitate, o nădejde. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan 3:16
Să adopți și să fii adoptat este o mare bucurie și un privilegiu. Nu este o experiență ușoară, dar merită trăită.